În sfîrșit, „Fulgerul” ajunse pe culmea versantului, se aplecă, făcu un viraj, frînele scrîșniră și mașina coborî încet pe o cîmpie vastă — fundul unei uriașe și străvechi depresiuni, prinsă în cleștele munților.

La vest se înălțau stînci mohorîte, la est un versant abrupt de gresie roșie. Sus de tot planau în cercuri largi doi vulturi.

După indicațiile ghidului, expediția porni de-a lungul stîncilor roșii, îndreptîndu-se spre nord. Acolo, unde rocile roșii se îngemănau cu cele plumburii, trebuia să se afle izvorul Bissekta și puțul săpat în vremuri de demult.

Suprafața văii, lipsită de ridicături, era brăzdată pe alocuri de viroage nu prea adînci și presărate din abundență cu pietriș lucios, pe care-l acoperise de asemenea „bronzul pustiului”. Acest prundiș dădea solului o culoare închisă, ireală, pe fondul căreia străluceau în soare puzderie de cristale transparente de gips.

— Stai, stai! strigă deodată Nikitin și sări grăbit din mașină.

După el se repeziră tovarășii săi, care observaseră și ei fosilele.

În stînga drumului zăceau, alcătuind un unghi, două trunchiuri mari de arbori pietrificați. Lumina strălucitoare a soarelui scotea în relief structura lor lemnoasă, regulată, și urme de cioturi. În jurul trunchiurilor și mai departe, spre apus, zăceau risipite oase uriașe, de culoare închisă, lucioase.

Cercetătorii, în culmea bucuriei, se împrăștiară pe cîmpie, căutînd cu înfrigurare noi și noi comori.

Oasele giganticelor reptile, admirabil conservate, acopereau cea mai mare parte a văii. Scoțînd strigăte de bucurie, paleontologii se repezeau de colo, colo. Șoferii și muncitorii, contaminați de entuziasmul lor, răscoleau și ei solul, minunîndu-se de nemaipomenita priveliște.