Nu toate oasele zăceau la suprafață; multe se încrustaseră în gresia negricioasă și în prundiș. Oase, oase, numai oase umpleau viroagele, acopereau roca dezgolită, îngrămădindu-se în mormane întregi.

Păstorii aceia avuseseră perfectă dreptate: descoperiseră un cimitir de proporții nemaipomenite al giganticelor reptile de mult dispărute. Aci se păstraseră resturile a mii și mii de diferite animale.

Această vale neînsuflețită, încinsă și neagră, plină de oase gigantice, producea o impresie stranie. În minte-ți reînviau, fără voie, străvechi legende despre luptele dragonilor, despre morminte de uriași, despre giganții pieriți în potop. Și dintr-o dată înțelegeai cum s-au înfiripat aceste legende întemeiate, fără îndoială, pe descoperirea unor astfel de cimitire.

— Debitul n-a crescut?

— Nu, Serghei Pavlovici.

— Trebuie săpat mai adînc.

— Mai adînc nu se poate, începe stînca.

— Stînca!

Nikitin își aruncă însemnările, sări în picioare și se repezi spre izvor. Convingîndu-se că letonul avusese dreptate, paleontologul simți cum se frînge ceva în el. Ascunzîndu-și spaima, se depărtă de tabără, pornind agale spre munți, ca să se lase în tihnă pradă gîndurilor.

Înfricoșătoarea descoperire o făcuseră chiar după primele două zile petrecute în această depresiune: cantitatea de apă a izvorului Bissekta era neîndestulătoare pentru expediție. Ajungea pentru doi-trei călători cu cămilele lor, dar nu și pentru o expediție atît de numeroasă și, în plus, înzestrată cu mașini. Poate că izvorul fusese mai bogat cu un veac în urmă, acum însă secase. Fură nevoiți să atace rezerva de apă pe care o păstrau pentru momente grele. Dar de unde să ia apă pentru întoarcere? Să lase totul baltă și s-o ia cît mai repede spre răsărit, unde, la vreo 200 de kilometri de aici, sînt puțuri bune? Dar dacă ar aduce apă de acolo? În cazul ăsta, însă, nu le-ar mai rămîne carburant pentru întoarcere.