Năucit de neașteptata lovitură a sorții, savantul își simți dintr-o dată neputința în fața naturii înconjurătoare, nemiloase. Ce poate el, întreaga lui expediție atît de minunat echipată, fără apă? De unde s-o iei aici, printre pietrele încinse, înviorate numai de minuscula vînă de apă a străvechiului puț?

Încercările de a curăți izvorul nu dăduseră un rezultat. Cum? E cu putință ca acest ghinion neașteptat să zădărnicească o expediție atît de minuțios organizată, s-o facă inutilă, să-i primejduiască oamenii?

Pradă acestor gînduri întunecate, Nikitin se afundă mașinal în munți. Urca agale pe-o trecătoare îngustă, tăiată în peretele negru al unui munte în formă de șa. Pereții întunecați și încinși dogorau. Nikitin se opri și o zări pe Miriam.

Fata ședea pe o piatră, cu picioarele ghemuite sub ea, cu corpul suplu, arcuit. Ținea pe genunchi un carnet deschis și era atît de cufundată în gînduri, încît nu-l auzi pe Nikitin apropiindu-se. Cozile grele păreau că-i trag în jos capul înclinat; ochii îi erau ațintiți spre zarea încețoșată și fierbinte. Paleontologul fu surprins de poziția fetei, de întreaga ei înfățișare, căci i se părură în desăvîrșită armonie cu natura înconjurătoare. Nikitin avea pentru prima oară senzația intensă că Miriam este o fiică a țării sale, că masca nepăsării aparente ascundea forță și dîrzenie. Savantul nu cuteză să miște, ca să nu-i tulbure reculegerea.

Gîndurile îi zburară din nou la țara pustiului mort, dogoritor, unde nimic nu se obține cu una, cu două… Numai prin munca dîrză a multor generații natura nemiloasă poate fi învinsă. Nu poți să faci nimic dacă încerci să răzbești de-a dreptul, avîntîndu-te cu tot elanul pasiunii. Trebuie să înaintezi încet, puțin cîte puțin, cu răbdare, să fii mereu gata să-nfrunți noi și noi greutăți, să înăbuși în tine năzuința, atît de omenească, spre o fericire miraculoasă, repede dobîndită…