Clădirile dispărură, stepa se mistui în fîșii negre și galbene ca niște broderii, iar în calea lor se căscă pe nepusă masă o crăpătură neagră. Strîngînd din dinți, șoferul se încleștă de volan, străduindu-se să biruie iluzia optică. Nu trecură nici cîteva minute și în față răsări un pod boltit, foarte înalt, atît de vizibil, încît Nikitin se răsuci speriat spre șofer, dar acesta și frînase. În urma lor răsunau semnalele insistente ale „Vulturului”. Șoferul opri mașina, fumă o țigară, se spălă pe ochi, ridică parbrizul și porni îndîrjit mai departe. În fața mașinii prinseră din nou să apară fantomele de praf, înșelătoare, amenințătoare. Tensiunea nervoasă creștea. „Fulgerul” frîna și cotea cînd la stînga, cînd la dreapta, căutînd să ocolească piedicile inexistente, pînă ce, într-un tîrziu, șoferul oftă amarnic, scuipă și opri, începînd a vesti „Dinozaurului” prin semnale de claxon capitularea. Cînd praful se risipi, se apropie și „Vulturul”, care oprise mai de mult.
Cînd poposeau, lumea de coșmar a fantomelor dispărea. Noaptea mistuia orizontul în beznă. Stele mari licăreau molcom și simțeai o adevărată ușurare la vederea constelațiilor neschimbătoare. Ziua, însă, în huruitul motoarelor și legănatul mașinilor prindeau din nou să se-nfiripe vedeniile și totul începea să-ți pară iluzoriu, amăgitor.
Nikitin se bucură nespus cînd, în sfîrșit, dindărătul nălucilor obișnuite răsăriră brusc contururile mohorîte ale munților Arkarlî. La început, culmile lor rămaseră mult timp la nivelul radiatorului „Fulgerului”, apoi însă începuseră să crească repede, acoperind înspre nord-vest întregul orizont. Ghidul întinse mîna spre un masiv brăzdat de crăpături, al cărui versant anterior, abrupt, avea forma unui trapez regulat. „Fulgerul” porni îndată spre acel versant. Solul devenea din nou neregulat și urca, urca mereu, în valuri de piatră.