„Fulgerul”, stîrnind nori de praf și sfîșiind pînă departe negurile cu farurile sale puternice, își continua drumul în capul coloanei; acum puteau merge și ziua, și noaptea. „Dinozaurul” și „Vulturul”, așa cum e obiceiul pe drumurile colbuite, rămăseseră mai în urmă, ca valurile de praf să nu le ascundă drumul.

Motorul duduia uniform, îndemnînd la somn. Lîngă șofer, Nikitin ațipi, dar nu mult după aceea fu trezit de claxonul insistent al „Dinozaurului”, care venea după ei. „Fulgerul” opri; celelalte mașini se apropiară încet.

— Ce s-a întîmplat? îl întrebă Nikitin pe șoferul „Dinozaurului”.

— Nu pot să conduc, tovarășe șef, răspunse încurcat acesta. Mi se năzăresc tot felul de prostii.

— Cum se poate?

— Dar e adevărat, Serghei Pavlovici, întări Martin Martînovici. Ziua mirajele ni se par departe, dar acum apar chiar în fața nasului, de te trec sudorile!

— Dar eu cum conduc? replică șoferul-șef de la volanul „Fulgerului”.

— Tu mergi înaintea noastră, Vladimir, interveni șoferul „Vulturului”, care se apropiase și el de grup, iar noi în praful tău. La lumina farurilor apar tot felul de drăcovenii. Nu putem conduce.

— Prostii! se burzului șoferul-șef. Știu eu că uneori ai vedenii din pricina prafului, dar chiar să nu poți conduce…

— Ia încearcă și tu! Lasă-mă să merg în față! strigă șoferul „Dinozaurului”, jignit.

— Bine, fie, primi ursuz șoferul-șef.

Oamenii se urcară în cabine și mașinile demarară cu zgomot. „Dinozaurul”, legănîndu-și capota înaltă, depăși încet „Fulgerul”, acceleră și se mistui într-un nor de praf. Șoferul „Fulgerului” așteptă pînă ce colbul se.împrăștie, iar în razele farurilor prinseră să joace doar ici, colo firicele aurii, apoi porni și el.

Nikitin urmărea cu interes drumul, prin parbrizul șters de praf. Străbătură în goană cîțiva kilometri, fără să se întîmple nimic; șoferul începu să surîdă ironic, mormăind ceva în barbă.