Nikitin dădu ordin de oprire pentru popasul de noapte de abia cînd mașinile, stîrnind în urma lor nori groși de praf, începură din nou să se afunde în colbul care acoperea suprafața zgrunțuroasă a argilelor înfoiate.

Bivuacul fu scăldat în lumina puternică a lămpilor electrice, atîrnate la spatele automobilelor. Dar locul unde poposiseră nu era atrăgător. Picioarele se afundau ca în zăpadă în praful din care răsăreau ici, colo lujerele sfărîmicioase ale unor ierburi uscate.

Înaintea lor se întrezăreau prin pulberea de raze ale lunii colinele Laiilei, unde începea un alt pustiu, mai pietros, și mai arid — pustiul care ascundea în inima lui un cimitir de monștri fosili.

Dincolo de lanțurile nesfîrșite ale colinelor, presărate cu pietriș fumuriu se simțiră și mai izolați de restul lumii. Expediția se pierdu, ca în neant, în labirintul drumeagurilor, cotind, ocolind, coborînd sau urcînd. Cele trei mașini, devenite cenușii, trecură colinele și răzbătură în deșertul mort, nețărmurit, acoperit cu un strat de nisip mărunt. În zare tremura o boare încinsă, ale cărei trîmbe jucăușe ascundeau și estompau peisajul dezolant.

În fața membrilor expediției apăreau ispititoare lacuri albastre, crînguri minunate, piscuri înzăpezite, strălucind în depărtare. Uneori, aproape de tot, lîngă boturile teșite ale mașinilor, se năzăreau întinderile de necuprins ale mării, rotocoalele diafane de ceață închipuiau valuri înspumate… După cîteva minute, în locul mării apăreau șiruri de case albe, umbrite de arbori cu frunza deasă, aidoma celor din orașul pe care îl lăsaseră departe în sud, dincolo de nisipuri. Pînă și contururile mașinilor, atît de sobre și absolut distincte, începeau să se piardă, fie alungindu-se neînchipuit de mult, fie crescînd și înălțîndu-se asemenea unor elefanți giganți.

Se întuneca. Pentru ultima oară, în geana sîngerie a apusului se iviră, apoi dispărură, turnurile înalte, albastre și verzi ale unui castel fantomatic.