— V-ați echipat bine, spuse secretarul, aruncînd o privire în jurul lui. Cînd porniți la drum?

— Poimîine.

— Foarte bine, tovarășe Nikitin! Am o rugăminte… secretarul făcu o pauză. Vin direct de la o ședință… S-a aflat că acolo, chiar lîngă Bissekta, există un zăcămînt de asfalt. Trebuie studiat. Mi-o cer geologii. Așa că, te rog, să iei cu dumneata pe cineva de la Direcția geologică…

Nikitin se încruntă și căzu pe gînduri. Secretarul îl luă de braț și amîndoi se îndreptară spre fundul curții.

— Totul e gata?

— Gata, Serghei Pavlovici. Putem începe încărcarea.

— Dumneata și cu Martin Martînovici încărcați în prima mașină, „Fulgerul”, sculele și o parte din carburant, în „Dinozaur”, restul carburantului, scîndurile și utilajele taberei, iar în „Vulturul” — apa, alimentele și cauciucurile de rezervă.

Prin ușa scundă, deschisă, năvălea înăuntru dogoarea zilei. Nikitin strînse în servietă hîrtiile răvășite de pe masă și vru să dea fuga la telegraf.

— E voie? răsună deodată în curte o voce caldă de femeie.

În dreptunghiul orbitor al ușii se ivi o siluetă zveltă, în rochie albă, în jurul căreia lumina contura o aureolă. Noua sosită se înclină ușor, căutînd să pătrundă semiîntunericul din cameră — și în fața lui Nikitin luciră întunecat cozile stufoase din seara trecută.

Inima tînărului om de știință tresări ca într-o presimțire. Se ridică, ieși în întîmpinarea musafirei, care ținea în mînă o valiză mică, și făcură cunoștință.

— Miriam… Și mai cum? întrebă Nikitin.

— Nurgalieva. Dar puteți să-mi spuneți Miriam, răspunse zîmbind fata.

— Ei bine, Miriam, nu te sperie că expediția noastră e grea și pleacă atît de departe?

Ochii negri sclipiră ironic:

— Nu, de loc. Sînteți atît de bine echipați… Ieri, dispecerul mi-a spus că o deplasare cu expediția aceasta poate ține prea bine locul unui bilet de băi.