Deodată, înaintea lui țîșni din umbra aleii o tînăra, într-o rochie albă, care sări sprintenă peste arîk și o luă pe drum. Picioarele — goale, bronzate — se confundau cu solul, fata parcă plutea în aer. Cozile-i negre, ale căror vîrfuri stufoase coborau pe spate pînă-n dreptul genunchilor, contrastau puternic cu rochia albă.

La început, Nikitin, surprins, se opri și urmări cu privirile făptura care se mistuia în întuneric, apoi iuți pasul și ajunse curînd în fața porții mari de scînduri a casei unde era adăpostită expediția.

În curtea spațioasă, luminată de mai multe becuri electrice, Nikitin zări pe toți membri expediției sale, strînși în jurul mașinilor. Oamenii rîdeau cu hohote, atît de voioși, încît pînă și ursuzul șofer-șef zîmbea blajin.

De Nikitin se apropie îndată Marusia cea cu ochii negri, preparatoarea expediției, aleasă cu cîteva zile înainte secretară a organizației de partid.

— Unde ai fost, Serghei Pavlovici? În lipsa dumitale hotărîsem să ținem o adunare. Te-am așteptat cît te-am așteptat, apoi am început-o așa, de la sine.

— Veselă adunare! zise surîzînd Nikitin.

— Numele mașinilor au stîrnit hazul, explică Marusia.

— Cum adică?

— Vrem să organizăm o întrecere între echipajele mașinilor. Și ce crezi că a propus Martin Martînovici? Să dăm cîte un nume fiecărei mașini, ca să ne vină mai ușor.

— Ei, și pe urmă?

Aici se amestecă în discuție Martin Martînovici, specialistul în săpături al expediției, om mai în vîrstă, cu ochelari pe nas, de fel din Letonia:

— Pe a dumneavoastră am numit-o „Fulgerul”, iar pe celelalte două — „Vulturul” și „Dinozaurul”.

Un claxon puternic, pe trei tonuri, răsună în stradă, iar îndărătul porții sclipiră pentru o clipă farurile unui „ZIS” negru.

Nikitin ieși în întîmpinarea secretarului comitetului regional, cu care mai vorbise și înainte despre treburile expediției.