Nikitin zîmbi gînditor și reluă:

— Ei bine, tocmai în aceasta constă măreția științei noastre: în incomensurabila perspectivă a timpului. Din acest punct de vedere, paleontologia s-ar putea compara numai cu astronomia. Dar știința noastră are un punct slab, foarte slab, chinuitor pentru cei ce năzuiesc să aprofundeze lucrurile: materialele de care dispune sînt incomplete. Numai o foarte mică parte din animalele care au trăit odinioară se păstrează în straturile scoarței pămîntești, și numai sub formă de vestigii cu totul incomplete. Iată, spre exemplu, săpăturile noastre: n-am găsit decît oase. Drept e, că aceste oase ne permit să reconstituim în întregime aspectul exterior al animalelor, dar numai în anumite limite. Cel mai rău e că nu vom putea cunoaște niciodată amănunțit structura internă a animalului, nu ni-l vom putea imagina viu. Asta înseamnă că niciodată nu vom putea verifica exactitatea reprezentărilor noastre, nu vom putea determina erorile. Legile fizice sînt imuabile. Forța rațiunii umane constă în posibilitatea de a contempla faptele direct, fără mijlocirea miturilor ademenitoare…

Tristețea adîncă pe care o trăda vocea lui Nikitin molipsi și pe cei ce-l ascultau. Paleontologul se ridică brusc:

— Nu-i nimic. Vouă, celor neinițiați în ale științei, vă rămîne libera, înaripata fantezie a scriitorilor. Nestînjeniți de sărăcia datelor exacte, ei evocă în culori vii, convingătoare, această lume a animalelor de demult. Vă sfătuiesc să citiți „Lumea pierdută” de Conan Doyle, și „Lupta pentru foc” de Rosny-Aine. Acesta din urmă este autorul meu preferat: prin forța imaginației sale, prin descrierea măiastră a vieții preistorice, prin fericita redare a coloritului trecutului poate influența chiar și pe un paleontolog… Și savantul, transportat, începu să citeze: „O dată cu amurgul încețoșat se așternu și umbra confuză a trecutului, în timp ce pe cîmpie se rostogolea sinistrul torent roșu”…