
Înainte de a ajunge la trecătoarea răsăriteană, Miriam coti spre stînga și-l conduse pe Nikitin de-a lungul poalelor munților printre stînci.
În fața paleontologului și a tovarășei lui de drum se înălță, deodată, un perete de un negru-roșiatic, despicat în două de o trecătoare îngustă, ca urma loviturii unui paloș gigantic. De ambele părți ale crăpăturii se înălțau două turnuri de piatră, cu stînci ce atîrnau sus de tot, amenințător, deasupra trecătorii.
Aceste chei erau drepte ca țeava unei puști, cu pereții netezi de parcă ar fi fost șlefuiți înadins. Miriam și Nikitin le străbătură (nu erau prea lungi, doar cîțiva zeci de pași) și se treziră într-o vîlcea spațioasă, străjuită din toate părțile de stînci abrupte. Partea opusă cheilor descria un semicerc regulat, în mijlocul căruia trona un cub enorm de blocuri turtite, probabil nu de mult surpate; pe suprafața lui oblică strălucea o enormă oglindă neagră. Paleontologul căta de jur împrejur cu uimire.
— Aici e zăcămîntul de asfalt, spuse molcom Miriam, mai bine zis de bitume. Bitumele sînt localizate și uniform stratificate în gresii dure, feruginoase, sedimentate probabil de vînturi, ceva în genul vechilor dune. Cînd am aruncat în aer izvorul, aici stîncile s-au surpat și au dat la iveală un strat proaspăt de bitume fosilizate. Suprafața lor netedă încă nu a fost alterată de curenții de aer și lucește ca oglinda.
