Traducători: M. Spiridoneanu, G. Bocunescu

— În sfîrșit! Ca întotdeauna ai întîrziat! exclamă bucuros profesorul, cînd Serghei Pavlovici Nikitin, un tînăr paleontolog care, însă, și ajunsese binecunoscut datorită descoperirilor sale, intră în cabinetul lui. Azi am avut musafiri de la Expoziția Agricolă. Doi păstori fruntași din stepele răsăritene. Iată și omagiul pe care l-au adus oamenilor de știință: un pepene galben, cît toate zilele… Și ce ispititor miroase! Hai să-l mîncăm împreună, în cinstea păstorilor fruntași.

— De asta m-ați chemat, Vasili Petrovici?

— Nerăbdător mai ești, tinere! Întoarce-te spre stînga, uite, aici, pe măsuța asta…

Nikitin se apropie curios de măsuța dintr-un colț al cabinetului.

Pe un carton cenușiu erau rînduite cu grijă frînturi de oase mari, de un brun închis — fosile. Paleontologul apucă osul din stînga, îl ciocăni cu unghia, îl întoarse pe o parte și pe alta. Examină rînd pe rînd toate cele opt bucăți, grele, masive, impregnate cu siliciu și fier.

Practica multor ani de studiere a anatomiei sistemului osos îi dădea posibilitatea să întregească pe loc, mintal, frînturile, să reconstituie bucățile de oase care lipseau și, după forma lor caracteristică, întregul schelet al animalului demult dispărut.

— Acum am înțeles, Vasili Petrovici. Oasele au prins acea pojghiță lucioasă de culoare închisă, pe care o numim „bronzul pustiului”. Asta înseamnă că păstorii le-au găsit chiar la suprafață, în deșert… Dar bine, Vasili Petrovici, ăștia sînt dinozauri! Ce bine s-au păstrat! Pentru prima oară se găsesc fosile de ale acestor animale în Uniunea Sovietică. Păstorii ar trebui răsplătiți!

— Dragul meu, crezi că au nevoie de premii? Sînt mai bogați decît noi. M-au și întrebat dacă nu ne trebuie cîte ceva de la colhozul lor… Nu, aici e vorba de interes pentru știință — atît și nimic mai mult. Vor veni din nou, mîine, ca să stea de vorbă cu dumneata și, firește, ca să ne mai aducă un sileau