Un suspin puternic țîșni din pieptul tuturor. Nikitin își umezi buzele uscate.

Multă vreme nimeni nu fu în stare să articuleze un cuvînt. Miraculoasa apariție năruise toate noțiunile bine stabilite luate din cărți sau din experiență. Fiecare avea senzația că în viața lui pătrunsese brusc ceva cu totul neobișnuit. Cel mai uluit dintre toți era însuși Nikitin, savantul atît de obișnuit să analizeze și să explice tainele naturii. Acum însă, nu-i venea în minte nici o explicație rațională a celor petrecute.

Toți se pierdeau în presupuneri. Tabăra se agită pînă noaptea tîrziu, cînd, în sfîrșit, Nikitin mai potoli spiritele, declarînd că în acest imperiu al mirajelor nu e cîtuși de puțin surprinzător să ți se arate vedenia unui monstru de mult dispărut. După Nikitin, fantoma aceea nu putuse fi decît imaginea unui tiranozaur.

Puse în mișcare, de probă, înainte de a porni la drum lung, motoarele duduiau. O ceață viorie înăbușea prundișul cafeniu al cîmpiei.

Nikitin se uită la ceas, apoi se îndreptă grăbit spre cheile înguste.

Regăsi oglinda neagră și adîncă ce-l privea nepăsătoare. Huruitul motoarelor răzbea acum dindărătul pereților stîncoși prin tăcerea străbună pripășită printre stînci. Nikitin simți nedeslușit că în el se frînge, se năruie ceva. Pîndea năluca, doar, doar s-o mai ivi ca ieri, dar năluca nu-i făcu pe plac. De bună seamă că uitase cînd anume apăruse și venise prea tîrziu.

Nemulțumit și iritat, neînțelegînd el singur de ce e atît de mîhnit, Nikitin zăbovi mult timp în fața grămezii de pietre care închipuiau piedestalul oglinzii. Deodată auzi în spate nisipul scîrțîind. Miriam se apropia de el în grabă.

— Martin Martînovici spune că putem pleca. Am venit să vă chem… Am vrut să mai văd o dată… — rosti precipitat Miriam, gîfîind.

— Vin imediat — răspunse nehotărît paleontologul, apoi după o clipă de tăcere adăugă: Stai puțin, Miriam!

Fata se apropie ascultătoare și începu și ea să se uite la oglinda neagră. L.